Etapa a III-a – abordarea partiturii la repetiții.
1. Înălțimea sonoră a întregii cântări va fi aleasă în funcție de:
- posibilitățile vocale ale coriștilor, registrul vocilor majoritare;
- ambitusul cântării, ținând cont de preponderența registrului grav sau acut al cântării;
- gradul de solicitare vocală și locul piesei în concert/slujbă (de exemplu, dacă în debutul unei privegheri, slava de la Vecernie are un registru preponderent acut, se va prefera alegerea unei baze mai joase, pentru a asigura confortul vocal și pentru restul privegherii. Pentru pasajele grave ale cântării, pot ajuta isonarii bași, prin melos).
2. Tempoul final al cântării va fi ales în funcție de specia cântării și de contextul liturgic (la modul ideal, cântarea în concert nu ar trebui să afecteze regulile de interpretare a unei piese).
3. Analiza partiturii la nivel micro-structural presupune nu doar cunoașterea thesisurilor ci și cunoașterea motivelor melodice care alcătuiesc un thesis. Prin urmare, dirijorul trebuie să dețină următoarele cunoștințe:
- să știe cum să ornamenteze în moduri variate fiecare motiv melodic;
- să știe să propună diverse ornamentări coriștilor, în funcție de:
– posibilitățile lor vocale;
– stilul de interpretare ales, care poate diferi în funcție de direcția estetică aleasă de dirijor, dar și de contextul liturgic. - să știe care este combinația optimă de ornamentări ale motivelor (de la simplitate la hiperornamentare, astfel încât să se asigure mai întâi de toate atmosfera de rugăciune, transmiterea mesajului cântării, ethosurile glasurilor cântării și NU calitățile vocale ale coriștilor/solistului.
4. Citirea partiturii. După prezentarea, de către dirijor, a principalelor informații despre cântare (compozitorul, contextul istoric, specia cântării, textul cântării și eventuala comentare a sensurilor acestuia, structura melodică, glasurile din interiorul cântării etc.), primul contact cu partitura se va face cu ajutorul paralaghiei, adordând un tempo mai rar decât cel normal, pentru fixarea thesis-urilor dar și ca ocazie pentru verificarea intervalelor. Piesa va fi împărțită de părți, fraze, thesis-uri, iar fiecare thesis va fi mai intâi exemplificat de către dirijor.
Oricât de tentați am fi, din comoditate sau din cauza timpului redus să ignorăm această etapă, paralaghia este definitorie în consolidarea mai ales a scărilor și intervalelor și în memorarea thesis-urilor. Deja de la această etapă, dirijorul face cunoscută coriștilor structurarea piesei pe părți, punctele culminante, eventualele introduceri, punți de legătură etc.
5. Desprinderea de partitură. Pe măsură ce repetițiile avansează, dacă nivelul coriștilor este mai avansat, dirijorul va insista progresiv pe desprinderea de partitura prin memorarea thesis-urilor melodice. Repetarea cântării în vederea memorării se va face pe părți. O dată parcursă o parte de mai multe ori, se va trece la a doua parte. După repetarea acesteia, se vor lega părțile între ele. În acest mod, se va parcurge întreaga piesă, dirijorul având grijă ca membrii grupului să fie din ce în ce mai puțin dependenți de partitură.
Acestea au fost câteva reguli pe care un conducător de cor psaltic ar fi recomandat să le cunoască pentru a impune grupului disciplină, profesionalism și progres. Într-un articol viitor, vom prezenta câteva reguli pentru organizarea repetițiilor cu un grup de muzică psaltică.
de Adrian SÎRBU