Reflecțiile unui cântăreț bisericesc din 2023
„E o întâmplare a ființei mele: și-atunci, fericirea din lăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâșnești într-o îmbrațișare mereu dureroasă,
minunată mereu.”
Nichita Stănescu
O întâmplare a ființei mele, așa pot descrie cel mai bine întâlnirea mea cu Ioan Armășescu.
Era în decembrie 2019, când am dat peste un document vechi, pe internet, emis în perioada interbelică de către Societatea „Sf. Ioan Cucuzel” a Cântăreților bisericești, din București, către un anume Ioan Armășescu.
Am achiziționat documentul, nu atât pentru informațiile referitoare la Societatea care l- a emis, nici pentrunumele cântărețului bisericesc la care făcea referire, cât pentru un mesaj pe care semnatarii lui au ținut să-l sublinieze,după cum se va vedea în cele ce urmează. La vremea aceea, valoarea documentară trebuie să fi fost întrecută de cea purobiectuală: nu am făcut mai mult decât a-l înrăma și a-l așeza deasupra biroului meu. Credeam în mod oarecum previzibil că aparține altor timpuri, că vorbește despre persoane cu care nu am nimic în comun, afară de cariera (voireveni asupra cuvântului) pe care am îmbrățișat-o la rândul meu, aceea de cântăreț bisericesc. Oh, și cât aveam să mă înșel!
Expun, în cele ce urmează, conținutul documentului, pentru ca pe parcursul relatării mele să revin asupra unor lucruri pe care le relevă:
„Mult stimate Domn,
Societatea cântăreților bisericești „SF. IOAN CUCUZEL” din București, luând act, în adunarea sa generală din anul 1926, de prețiosul [subl. m.] dar ce l’ați făcut Societăței, și care constă din trei volume de cântări bisericești, scrisecu multă râvnă și cu o deosebită artă de mâna D-vs. înși-vă, legate cu toată măestria, a hotărât, prin aclamațiuni în ședința dela 28 Martie 1926, să vă proclame MEMBRU DE ONOARE al ei, în semn de deosebită cinste.-
În același timp, s’a hotărât ca, în biuroul societăței, să se așeze la loc de cinste, portretul D-voastră în mărime de 30×40 c.m., ca o pioasă amintire pentru un vechiu, demn și devotat slujitor al stranei, spre a servi ca pildă generațiilor viitoare: că munca stăruitoare și cinstită își găsește ori când răsplata sa.
Primiți, vă rugăm, Stimate Domn, urările noastre de bine însoțite de călduroase mulțumiri și de recunoștință veșnică.
Domniei Sale
Domnului IOAN ARMĂȘESCU, PENSIONAR ȘI VECHIU PROTO-PSALT”
Cu timpul, am descoperit tot felul de informații, care mai de care mai diferite și din surse cât se poate de neașteptate. Mai întâi, am găsit numele Constantin Armășescu asociat funcției de administrator al Domeniilor Casei Regale de la Bicaz, județul Neamț. Numele mi-a atras imediat atenția, mai ales pentru faptul că pe documentul pe care l-am prezentat mai sus apare și răspunsul lui Ioan Armășescu:
„Primită de mine azi 4 August, în viață, mulțumind din tot sufletul. _ Am și răspuns pe o carte Ilustrată cu inscripțiunea Palatului Domenului Bicaz. Astă-zi 5. _ August 1926, joi. _ spre vecinica amintire la copiii și nepoții mei.
- Armășescu”
București – Bicaz. Ioan – Constantin – Armășescu! Mici piese ale unui puzzle care începea să capete contur. Pleci dinspre margine și mergi înspre centrul imaginii. Lucrurile au mai stagnat o vreme și apoi a venit momentul revistei „Cultura”, a Asociației Cântăreților Bisericești din România”, editată între anii 1911 – 1944/45 de către Ioan Popescu–Pasărea, în paginile căreia am găsit nu unul, ci două articole, pe care i le dedică „Redacția” și un „Asistent”, cântărețului bisericesc… bucureștean.
Parcurg textul primului articol, din august 1914: „Cântăreț al II [lea] la biserica Sf. Vineri-Herasca dinBucurești. Veteranul cântăreților Bisericești, care timp de 57 de ani a servit biserica română cu cântări, atât în grecește, cum se obișnuia înainte de secularizare, cât și mai ales în limba maternă.” Această introducere nu a produs vreun efectasupra mea, afară de emoția pe care mi-o trezește, ca de fiecare dată, numele orașului meu natal și, cu siguranță, nu m-a pregătit pentru ceea ce urma să fie prezentat în continuare.
„Fiu de țăran, născut în orașul Brăila la 1838, învață primele cunoștințe de limba Elenă, ce se preda atunci. Delavârsta de 12 ani se atașe pe lângă vestitul cântăreț Condrăchescu, de la biserica Adormirea Maicii Domnului și luă primele cunoștințe de cântări atât în românește cât și în grecește, fiind foarte iubit de numitul dascăl, pentru talentul și vocea sa frumoasă.”
Se contura un portret tot mai captivant al „vechiului” cântăreț I. Armășescu și, pe undeva, începeam să fiu tot mai fascinat de el, dintr-o pornire mai mult emoțională, recunosc, date fiind orașele pe care le aveam în comun cu el.
Mi-ar plăcea să vorbesc despre orașul București, despre câte am lăsat în urmă, dar la fel de bine aș putea să vorbesc despre orașul de adopție, Brăila, căruia, printre multe altele, i-l datorez și pe Ioan Armășescu, omul care m-a ajutat să parcurg într-un ritm firesc vremea de grea încercare a pandemiei, omul care mi-a ținut mintea ocupată în toată perioada aceea și cea de după, până astăzi, omul care la aproape un secol de la dispariția lui a avut menirea de a produce în sufletul meu o așa de mare bucurie! Și iată cum!
Parcurg în continuare articolul din revista „Cultura” și ajung la acest moment în care, după ce ne este adus la cunoștință că a urmat cursurile Seminarului din Buzău, între anii 1853 și 1857, avându-l coleg și pe Neagu Ionescu, protopsalt al Episcopiei Buzăului și Profesor de muzică bisericească la Seminar, la vremea articolului „pensionar și suferind”, aflăm că începând cu anul 1857 este numit cântăreț la biserica „Sf. Gheorghe” din orașul Brăila unde a activat până la anul 1859, când trece la biserica „Sf. Niculae”, „cu obligațiunea de a cânta în limba greacă”.
Mă voi opri pentru puțin timp asupra numirii lui Ioan Armășescu la biserica „Sf. M. Mc. Gheorghe”, pentru că aduce în prim plan biserica la care sunt angajat de mai bine de șapte ani și pentru că reprezintă motivul bucuriei desprecare am pomenit deja! Cunosc lista cântăreților acestei biserici; cuprinde un șir de nu mai puțin de șaptesprezece persoane, începând cu Iancu Petrescu și sfârșind cu Vasile Cioranu, șir căruia i se vor adăuga alți patru, printre care și subsemnatul, dar…
… Ioan Armășescu! Cu greu mi-aș fi putut imagina că acel cântăreț bucureștean, mutat la anii bătrâneții în Bicaz, județul Neamț, va completa lista înaintașilor mei la strana bisericii brăilene, ba chiar o va deschide… Așa a vrutDumnezeu – știu aceasta! –, ca eu să înțeleg cât de minunat este să participi la viața Bisericii, punându-te în slujba lui Dumnezeu, din postura de cântăreț bisericesc. Că este o lucrare menită să înnobileze pe cel care alege acest drum, care îmbrățișează această carieră și i se dedică întru totul. Iar psaltul brăilean este un exemplu cât se poate de grăitor în acest sens.
Cei mai în măsură în a argumenta cele spuse mai sus despre Ioan Armășescu sunt membrii redacției publicației„Cultura”, iar dacă au reușit să o facă cu succes în paginile revistei lor, cu siguranță că mesajul lor nu va fi cu nimic maiprejos pentru noi, cei de astăzi, la mai bine de un secol distanță: „Dl. Armășescu, este o ilustrație a cântărețimei române. Bun cunoscător al muzicii bisericești, voce naltă, sonoră, temperament artistic, entuziasm și foc sacru, toate acestecalități au făcut ca să păstreze până azi prestigiul de odinioară al cântărețului bisericesc.”
Acestei fine descrieri îi pot adauga și faptul că a fost un reprezentant remarcabil al unui oraș dunărean cosmopolit, ancorat perfect în atmosfera timpurilor pe care le trăia, cunoscător de limbă greacă și rusă, lucru care vine să-i contureze și mai bine persoana și personalitatea. Așa cum am arătat deja, în anul 1859 trece (este numit) la biserica „Sf. Nicolae”, unde va rămâne până în anul 1877 când, „întâmplându-se un conflict la biserica Catedrală între români șigreci pentru că se ridicase dreptul de a avea în strana dreaptă cântăreț grec (care cântă cu fes sau scufă pe cap), a fosttransferat la această biserică [la vremea aceea Catedrala orașului Brăila era biserica „Sf. Arhangheli”], ca pentru a împăca spiritele, să cânte românește și grecește.”
Merită să mă opresc asupra acestui punct, pentru a aduce puțină lumină în privința anului 1877 și a evenimentelor la care face referire autorul articolului din revista „Cultura”, întrucât lucrurile sunt sensibil diferite fațăde ceea ce ne este prezentat. Fără a face un ocol prea larg, voi aminti despre un conflict între greci și români care s-aîntâmplat, într-adevăr, la Brăila, în fața bisericii Catedrală „Sf. Arhangheli”, dar mai devreme, în anul 1863, ca urmare a unui Înalt Decret Domnesc, emis de Alexandru Ioan Cuza, care reglementa faptul că în toate bisericile și mănăstirilestatului, cultul divin se va oficia numai în limba română. Faptul avea să genereze conflictul la care face referire articolul din revista „Cultura”, până într-acolo încât grecii și românii să se încaiere la propriu. Era în preajma sărbătorii Sfintelor Paști, iar pentru detensionarea situației a fost nevoie de intervenția forțelor de ordine, care aveau să rămână prezente în zonă câteva zile la rând, pentru a preîntâmpina izbucnirea de noi incidente. Soluția găsită la acea dată a fost exceptarea de la Înaltul Decret Domnesc a Catedralei din Brăila, unde se îngăduie ca la sărbătoarea Paștilor și alte sărbători, să se cânte în această biserică și în limba greacă. Situația se va calma și mai mult odată ce comunitatea greacă a primit autorizația de construcție a unei biserici elene. Lucrările vor începe chiar în anul acela și vor dura nouă ani, până în 1872.
Este greu de crezut, așadar, că va fi fost un alt conflict în anul 1877 sau, dacă a fost, nu a avut amploarea celui din 1863, iar motivul trecerii lui Ioan Armășescu la biserica „Sf. Arhangheli” trebuie să fi fost altul și nu neapărat cel menționat în articol.
La această biserică îl vom găsi pe Ioan Armășescu până în anul 1902. Va fi anul în care el se va muta la București cu întreaga familie, care număra nu mai puțin de șapte copii (un fiu și șase fiice). Aici va obține prin concurspostul de cântăreț bisericesc la strana stângă a bisericii
„Sf. Vineri Herasca”, de unde va ieși la pensie cu începere de la data de 1 septembrie 1914.
Cu precizarea acestei date și fără a părăsi ideea unei viitoare cercetări aplicate, mă voi apropia de finalulrelatării mele, iar pentru aceasta mă voi folosi încă o dată de nesperatul ajutor (trebuie să o mărturisesc) al revistei „Cultura”. În paginile ei se regăsește următorul articol, publicat în septembrie 1914: „O sărbătoare cântărețească(!) în București”, în care este descris momentul festiv al ieșirii la pensie a „bătrânului cântăreț I. Armășescu dela biserica Sf. Vineri – Herăscu din Capitală”, din care extrag cuvântul psaltului brăilean:
„Domnule Profesor Pasăre și Iubiți colegi de strană, […] Nu știu cum mai nemerit aș putea-o resplăti, decât mulțumindu-vă din toată inima cu multă recunoștință și devotament, în același timp rămâindu-vă adânc recunoscător în tot restul vieții mele de cetățean, fiind cea mai scumpă zi din viața mea, care m’a adus până la lacrămi; gândindu-mă la parcursul vieții mele în această pe deoparte drăgălașă carieră, iar pe de alta grea și spinoasă.
Iubiții mei colegi, meseria noastră trebuie pipăită, bine înțeleasă și apoi părăsită, de se poate, mai înainte de a te părăsi dânsa, spre a nu deveni ridicol sau nesuferit celor cari ne stăpânesc și apoi trebue să dăm rând tineretului conformlegei naturii. Astfel eu, să-mi dați voe, să mă cred unul din măguliții timpului în prima mea breaslă, de oarece din fericire, am avut două meserii, cu cari abea am putut conduce grijile și povara vieții casnice împovărate, ce am avut […].”
Prea puține lucruri se mai cunosc din biografia lui Ioan Armășescu, după acea dată. Numele său mai apare în câteva rânduri în paginile revistei „Cultura”, de fiecare dată legat de publicarea unei partituri: un „SfinteDumnezeule”, gl. pl. I, o nouă figură cu agem și un „Polihronion. La onomastica Regelui și la 10 Mai”, gl. pl. IV din Ni, însoțită și de un scurt, dar cuprinzător și cât se poate de interesant comentariu: Cântat la Congresul cântăreților din 31 mai 1921, în Biserica Sf.Vineri – Herasca la Tedeum, de D-l Ioan Armășescu – Brăila, Pensionar, în etate de 82 de ani.
Istoria muzicii bisericești la români a Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, consemnează ca an al morții, anul 1921(sau 1925), dar, după cum am arătat la începutul acestui articol, puteam fi siguri că bătrânul cântăreț încă trăia la anul 1926. Ba mai mult, după patru ani de căutări, sunt în măsură a puncta linia vieții psaltului brăilean, aducând în atenția dumneavoastră data morții sale, așa cum am găsit-o redată în paginile ziarului „Universul”, din ziua de 6 aprilie 1927: Adânc întristații […], au nemărginita durere de a anunța pierderea scumpului lor tată, bunic, socru și cuscru: Ioan Armășescu pensionar în vârstă de 88 ani. Decorat cu mai multe ordine. Decedat în ziua de 30 Martie, ora 17, în comuna Bicaz, jud. Neamț.
Pentru toate cele de mai sus, mă alătur și eu, prin această prezentare, cântăreților bisericești ce i-au adus, într-un fel sau altul, ca omagiu, „admirațiunea, stima și iubirea lor”, lui Ioan Armășescu, spre a servi ca pildă „celor ce se mai devotează astăzi acestei spinoase cariere”.
Ștefan Laurențiu Ionescu Cântăreț bisericesc,
Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, Brăila
Referințe
- Revista „Cultura”, Anul IV, 8, August, 1914, p.103
- Revista „Cultura”, Anul IV, 9 – 10, Septembrie – Octombrie, 1914, p. 121
- Revista „Cultura”, Anul X, 2 – 3 (Noembrie – Decembrie), 1920, p.26.
- Filip, Cristian, Comunitatea Greacă de la Brăila, 1864 – 1900, Braila, Istros, 2004
- Moldoveanu, Nicu Istoria muzicii bisericești la români, Basilica, București, 2010, p. 323
- Stănescu, Nichita, Cântec,în volumul I. Versuri, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 100.