Motto: „…și a pune pe ele baza progresului viitor; tot așa trebuie să facem și cu cântarea noastră bisericească, care cu drept cuvânt, o putem numi națională, pentru că ea din timpuri vechi identificându-se cu gustul și simțul religios al românului, a devenit muzica patriei, cu care biserica noastră a străbătut veacurile străbune!”
„Cu toate că muzica noastră bisericească, ajunse în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la cel mai înalt grad de perfecțiune și dezvoltare, prin osârdia unor persoane demne de toată stima, predominând nu numai în biserică, dar și prin casele boierești, căci persoanele de elită se întreceau pe acea vreme, de a cânta la strană; totuși, de pe la anul 1865 încoace ea a început să decadă. Cauzele acestei decadențe sunt multiple, vom arăta însă pe cele mai principale:
1. După secularizare, școlile de cântăreți de pe lângă Mitropolii și Episcopii desființâdu-se, psaltichia a rămas a se preda numai prin seminarii candidților de preoție; care ajunși preoți , nu mai pot cânta și la strană și să slujească în altar.
2. Cântăreții, care până acum erau priviți, ca o clasă de oameni distinși, și plătiți ca niște adevărați artiști, ne mai fiind asigurați în traiul lor, au început a-și căuta existența în alte direcțiuni; și astfel lipsa lor s-a simțit din ce în ce mai mult, atăt prin orașe cât și prin sate.
3. Prin înființarea corurilor vocale, pe la unele biserici, mai de seama, din țară, dezvoltându-se în societatea română gustul muzicii armonice, lumea a început frecventa mai mult bisericile, unde se cânta acest gen nou de muzică rămânând aproape goale celelalte biserici.
4. La înființarea conservatorul de muzică la noi în țară, (1864) – care incontestabil este o instituție bună și folositoare – neînființându-se și o catedră pentru psaltichie, aceasta a căzut in amorțeală; iar unii din absolvenții conservatorului, ajunși profesori de muzică pe la diferite școli au început a ponegri psaltichia, calificând-o chiar în fața elevilor, cu epitetele de muzică străină și barbară, numind caracterele ei muzicale, semene ieroglifice; și aceasta o fac din cauză că nu o pot descifra și nu voesc a da destulă antețiune frumoaselor ei melodii, care au împodovit veacuri întregi, serviciul Divin din Biserica noastră Română
Așa dar, de pe la anul 1865, incoace, a început a se întrebuința în biserica noastră, două feluri de cântare biseriească: una greco-romană pe note de psaltichie, și alta corala-armonică, pe note liniare.
Dacă este învederat, că, cântarea psaltichiei a degenerat în timpurile din urmă, din cauzele expuse, apoi nu e puțin adevărat, că nici cântarea corală din biserica noastră, nu a făcut așa progrese însemnate, față de sacrificii bănești, ce s-au făcut și se fac pentru dânsa, și aceasta din cauză, că n-avem școli speciale, unde să se cultive cântul religios, nu avem nici o direcțiune și unitate de cântare precum și nici o supraveghere bisericească, pentru acest gen de muzică. În muzica corala-biseicească, avem de înregistrat până astăzi, puține cântări originale, aranjate în genul de cântare cerut de biserică, și acomodate cu gustul de muzică al poporului român. Cea mai mare parte din imnele, ce se cânta de coruri prin bisericile noastre, sunt copiate după autori străini; ba ce este mai trist, că auzim prin unele biserici, cântându-se chiar bucăți muzicale, din cutare și cutare operă teatrală, cu cuvinte liturgice.
Nu găsești trei biserici, în care să se cânte aceleași imne liurgice corale; căci, nefiind nici un control, fiecare conducător de cor, are ambițiunea nejustificată, de a introduce cântări noi, după gustul și capriciul său.
Este incontestabil, că, cântarea corală e foarte plăcută, mai ales când e bine executată; dar această cântare, este pe de o parte neîndestulătoare, pentru întregul serviciu Divin din Biserica noastră ortodoxă; iar pe de altă parte ea este și foarte costisitoare; și prin urmare nu poate fi introdusaă, în toate bisericile noastre din Regat.
Se știe că corul nu poate cânta mai mult decât Sfânta Liturghie, care e comună la toate sărbătorile; cum și câteva imne ocazionale: la Te-Deum, Cununie, înmormântări și Prohodul Domnului.
Toate celelalte melodii de peste tot anul, precum sunt: vecerniile, privegherile, utreniile și frumoasa slujbă a deniilor de la Paște, trebuie neapărat să fie cântate de cântăreți, după frumoasele și originalele noastre melodii bisericești, puse pe psaltichie.
Prin urmare, dacă cântarea corală nu se poate introduce în toate bisericile noastre, fiind-că este neîndestulătoare serviciului liturgic, și prea costisitoare; și dacă se simte neapărat trebuință de cântăreți, chiar în bisericile care au coruri,și cu atât mai mult în cele fără coruri, apoi psaltichia nu trebuie neglijată și desprețuită; ci precum suntem datori, a păstra și respecta toate produsele genului nostru românesc din trecut, și a pune pe ele baza progresului viitor; tot așa trebuie să facem și cu cântarea noastră bisericească, care cu drept cuvânt, o putem numi națională, pentru că ea din timpuri vechi identificându-se cu gustul și simțul religios al românului, a devenit muzica patriei, cu care biserica noastră a străbătut veacurile străbune!
Biserica româna din cea mai adâncă antichitate și-a păstrat o melodie proprie, pentru cântările bisericești, pe bazale melodiei vechei biserici orientale, prelucrată însă și îmbogățită, de cântăreți români vechi și noi. Probă despre aceasta este faptul, că foarte multe din cântările noastre bisericești, nu se găsesc la nici una din bisericile altor nații omodoxe cu noi.
Fac rău dar, toți aceea care neputând descifra psaltichia, și nepricepând farmecul melodiilor, ei o ponegresc, numind-o muzică: primitivă, străină, barbară, ruginită și o adevărată cacofonie.
Această muzică, pentru cei ce o cunosc bine, și execută corect și cu voce plăcută, neasemănatele și neîntrecutele ei melodii, nu e nici ruginită, și nici barbară; ci este sublimă pentru cei ce o cântă, și atracțioasă pentru cei ce o ascultă.
Sunt sigur că va binemerita de la patria și națiunea Română, stima și recunoștință, acelor bărbați cu inimă, care se vor grăbi a lua inițiativă, de a înființa școli speciale, pentru întrebuințarea melodiilor religioase din biserica noastră; căci în starea in care se găsesc astăzi, diferitele școli de muzică, nu ne pot da rezultate îmbucurătoare, pentru biserica noastră națională. Mai perpetuându-se însă, această stare de lucruri, încă câtva timp, mi-e teamă să nu regretăm cu toții, și să zicem: „Acum e prea târziu!” ”
de VASILE CIUREANU-BODEȘTI
PROTO-PSALT ȘI MAESTRU TITULAR DE MUZICĂ BISERICEASCĂ
ORIENTALĂ, LA ȘCOALA DE MUZICĂ BISERICEASCĂ DIN CHIȘINĂU