Antologia. Cea mai sintetică formă a conținutului unei papadichii se găsește de obicei în binecunoscutele antologii ale cântărilor papadice. Dimensiunile scurte ale conținutului sunt cauzate de expunerea cât se poate de scurtă a proteoriei, de numărul mic sau chiar de lipsa totală a matimelor, sau a irmoaselor calofonice și de umilință și, întotdeauna, de conținutul mai succint de cântări papadice. Desigur, deosebirea dintre Papadichie și Antologie nu reprezintă o sarcină ușoară și necesită întotdeauna o cercetare amănunțită a conținutului.
Câteodată, aceste antologii poartă numele de papadichie, denumire acordată chiar de scriitorul însuși, însă codicologii trebuie să semnaleze și să corecteze aceste inadvertențe. Antologia, atunci când este completă, conține proteoria, cântări la Vecernie, Utrenie și Liturghie. Adeseori întâlnim și cazuri de antologii de tip Vecernier-Utrenier sau Utrenier-Liturghier, sau doar Liturghier, cu sau fără proteorie adăugate la început. Anastasimatarul lui Hrisaf cel Tânăr sau a lui Petru Peloponisie după caz, reprezintă un conținut frecvent întâlnit în cazul antologiilor. Rareori vom întâlni doar Utrenia sau doar Vecernia, din pricina conținutului de dimensiuni reduse. Cu toate acestea, la începutul sec. al XVIII și în primul sfert al sec.XIX întâlnim cazuri în care cântările de la Vecernia Mare constituie un codice de sine stătător, însă în notație mediobizantină exegetică sau în cea actuală a Noii Metode. Notația exegetică sau cea actuală, analitică, dublează cel puțin dimensiunile acestui conținut. Manuscrisul, în aceste cazuri, poate fi caracterizat Colecție de exighisiri (ale Vecerniei).
Condacarul sau Oikimatarul. Aceste colecții conțin condacele, cuculioanele sau primele icoase (însă de obicei doar cuculionul) cântărilor de la sărbători, compuse pe larg după modelul anagramatismelor sau al matimelor. Melodiile acestor cântări reprezintă o culminație a calofoniei, un stadiu mai avansat de componistică aplicat pe melodiile genului Psalticonului. Dintre icoase, întâlnim de obicei selecții din Imnul Acatist.
Imnul Acatist integral, adică cele 24 de icoase puse pe note de către diferiți compozitori, reprezintă un exemplu de codice de sine stătător; de cele mai multe ori întâlnim manuscrise cu Imnul Acatist compus de către Ioannis Kladas Lampadarul.
Matimatarul sau Stihirarul calofonic. Acest manuscris conține stihirile „calofonice” și „anagramatismele”(2) acestora (ce se mai numesc și „matime”), din toate sărbătorile din Minei, începând cu 1 septemprie pînă la 31 august, din duminicile Triodului, din săptămâna Patimilor și din duminicile și sărbătorile Penticostarului, până la Duminica Tuturor Sfinților (cateodată cu extensie până în duminica următoare, când se face pomenirea Sfinților Părinți din Muntele Athos). Pe lângă acestea, mai sunt conținute în aceeași colecție matimile închinate Maicii Domnului și anagramatismele acestora (organizate de obicei pe glasuri), matimile de umilință la slujbele pentru cei adormiti precum și cele ale Crucii și Născătoarei (σταυροθεοτοκία). Există puține situații în care la sfârșitul Matimatarului se găsește o selecție de cratime; mai rar întâlnim cazul în care apar matimile psalmice (întotdeauna, însă, la final), adică stihuri calofonice extrase din cântarea Fericit bărbatul și din polieleele ce aparțin Papadichiei. În cazul matimatarelor de sec. XVII-XVIII, există situații în care înaintea matimelor către Născătoarea apar polihronioane către patriahi și ierarhi, precum și către autorități laice în special din Moldova. Aceste polihronioane se regăsec și în colecția Papadichiei și Antologiei din sec. XVII și XVIII, la sfârșitul Utreniei. Cateodată, gruparea de cântări închinate Maicii Domnului (θεοτοκία) este asezată la începutul Matimatarului.
Antologhionul Matimatarului. Codicele reprezintă o colecție paralelă cu Antologhionul Stihirarului în care găsim selecții din cele mai frumoase matimi la sărbătorile mari, o colecție succintă de cântări la Maica Domnului pe glasuri și cele mai cunoscute și mai răspândite matimi de umilință. Mai rar întâlnim cazul în care manuscrisul este alcătuit doar din matime către Maica Domnului, organizate pe glasuri. Un astfel de manuscris sau un astfel de tip de repertoriu poate primi și denumirea de Theotokarion, fără însă a fi confundat cu binecunoscutul Theotokarion ce conține canoanele pe glasuri către Maica Domnului.
Cratimatarul. Reprezintă colecția muzicală ce conține întotdeauna „cratimele” din repertoriul bizantin, organizate întotdeauna pe glasuri. Cratima reprezintă o compoziție muzicală având ca element distinctiv silabele fără sens ce stau în locul textului imnografic. De obicei, aceste silabe sunt: anane, anena, tototo, tororon, tititi, tiriiri, errere, terere, tetete, terirem. În funcție de silabele folosite, cratimele primesc denumiri precum νενανίσματα, τερετίσματα, τερετισμός. Termenul de cratimă este convențional și sugerează faptul că interpunerea acestor cratime „susține” (de la verbul grecesc „κρατώ” = a ține, a susține) cântarea, prelungind astfel durata slujbelor. În cratimatarele vechi întâlnim multe cratime, având diferite denumiri precum αηδών, ψαλτίρα, κιννύρα, σύριγξ, εθνικόν, περσικόν, εμπαχούμ, ναγμές, τροχός (roată), ροδακινάτον, του βασιλέως (al împăratului), παπαδοπούλα etc.
Άπαντα (Integrala) lui Petru Berechet. În tradiția manuscriselor muzicale bizantine nu avem niciun codice care să conțină, fără alte inserții, opera integrală a vreunui compozitor din perioada bizantină sau metabizantină. Singura excepție o reprezintă integrala operelor lui Petru Berechet (Άπαντα Πέτρου Μπερεκέτη), colecție întâlnită începând cu a doua jumătate a sec. XVIII, având o răspândire destul de mare. Pe muchia acestor manuscrise găsim scris cuvântul Μπερεκέτης.
În afară de aceste manuscrise muzicale de bază, mai întâlnim și alte genuri de manuscrise, creații mai noi:
Antologia Engolpios sau Engolpion („la piept”, „de buzunar”). Reprezintă un codice de dimensiuni mici însă suficient de gros și care conține cele mai uzitate cântări necesare pentru săvârșirea slujbelor Vecerniei, Utreniei și Liturghiei. Aceasta nu reprezintă o regulă. De multe ori întâlnim antologii engolpioane unde se observă preferința copistului sau a psaltului pentru o cântare sau alta.
Φυλλάδα (Broșură). Conține de obicei slujba a unui sfânt sau a unui hram și fie se află în formă completă, fie conține troparele fiecărei strane, separat. Acest gen de manuscris are de obicei dimensiuni mai mari, însă un număr redus de file.
Caietul de obicei reprezintă manuscrisul cu un număr redus de file și care conține cântări de sine stătătoare sau diferite exerciții muzicale, sau însemnări, de cele mai multe ori scrise mai în grabă sau incomplet.
Theoreticonul. Această denumire este dată de obicei genului de scrieri teoretice, atunci când ele alcătuiesc un manuscris de sine stătător. Este mai de dorit ca aceste scrieri să fie numite cu titlul complet, dat de cel care le-a scris. Menționăm câteva din scrierile de bază ale principalilor teoreticieni: Εισαγωγή εις το θεωρητικόν και πρακτικόν της εκκλησιαστικής μουσικής de Hrisant de Madyt, unul din cei trei dascăli ai Noii Metode; Μουσική Τέχνη της κοινής παραδόσεως και τεχνολογίας de Apostolos Konstas Chios; Του οσίου πατρός ημών Ιωάννου του Δαμασκηνού, Ερωταποκρίσεις της Παπαδικής Τέχνης, περί σημαδίωνμ και τόνων και φωνών, και πνευμάτων (lucrare ce poartă altă semnătură). Pentru alcătuirea unei colecții necomplete de scrieri teoretice putem menționa și alte lucrări ale unor scriitori sau anonime de dimensiuni reduse sau mai mari, precum cea a lui Gabriel Ieromonahul, Manuil Hrisaf Lampadarul, Pahomie Rousanou ș.a.
Începând cu sec. al XIX-lea, apar manuscrise ce reprezintă de obicei copii ale lucrărilor muzicale consacrate și care primesc nume în funcție de editor. În aceste cazuri, trebuie să se analizeze cu exactitate conținutul codicelor. Colecțiile de cântări laice, manuscrise sau tipărituri au rămas cunoscute după denumirile primite: Ευτέρπη, Πανδώρα, Τερψιχόρη, Αρμονία ș.a.
de Grigorios Stathis[1]
(traducere din limba greacă de Adrian Sîrbu)
[1] Materialul reprezintă un fragment din introducerea lucrării Manuscrisele de muzică bizantină. Muntele Athos. Catalog descriptiv al manuscriselor de muzică bizantină păstrate în bibliotecile mănăstirilor și schiturilor din Muntele Athos (vol. I, Atena, 1975), de Grigorios Stathis.
[2] „Anagramatismul” și „anapodismul” sunt doi termeni care se întâlnesc în cazul Stihirarului Calofonicon numit, mai obișnuit, și Matimatar și care denumesc tehnica de combinație/inversare a picioarelor metrice sau a unităților ritmice, sau a frazelor textului poetic în general (de obicei, versuri din psalmi, stihiri, condace sau alte tropare) cu scopul de a mări dimensiunile acestuia și pentru a răspunde mai bine expresivității melodiei. […] Începând cu sec. al XV-lea, anagramatismele acestea și în general cântările aparținând acestei specii a componisticii bizantine primesc denumirea de matimi și se găsesc grupate în colecția numită Matimatar. Aceste cântări se caracterizează, de obicei, printr-un grad ridicat de dificultate, având un scop didactic. […]