„Se stinse, zilele trecute, în modesta sa locuință din calea Șerban –Vodă, ultimul strălucit reprezentant al patriarhalei generații ce apuse. Se stinse, zilele trecute, cel care a întrupat în toată măreția liniștită a sufletului său întreaga muzică bisericească română. Se stinse fala cântăreților de giubeá.
Se stinse sub povara a trei pătrate de veac și mai bine, încărcat de fapte mari, marele dascăl Ștefanache, ctitor binecuvântat al străbunei noastre cântări de biserică. Întunerecul criptei înghite, în monotonul dăngănit al clopotelor dela Zamfira, pentru odihnă veșnică, pe cel ce fără odihnă veghia la interesele cântării și cântăreții românești; îl prohodesc preoții străduinței sale; îl doxologesc jertfele muncei sale. Jelesc cântăreții din toată țara, căci prototipul nădejdei lor pleacă din cele pământești; îmbracă haina de doliu membrii soc. „Părintele Macarie” din București, căci neuitatul lor maestru de onoare îi părăsește.
*
* *
Razele soarelui îl mângâiară pentru întâia oară (1824) într-un sătuleț bulgăresc – Cazanlâc, – nu departe de Silomul lui Anton Panu. Având prin sânge tradițiunea dăscălească – tatăl său a fost dascăl – Ștefănache era dotat cu bogate daruri pentru ca să ajungă ceea ce a fost. Orfan de părinți, sărman și lipsit de bunuri materiale, la vârsta de 11 ani, trece Dunărea, legănat în duioșia cântecului.
Rămas și fără unchiul care-l adusese în România, Ștefănache fu asvârlit în vâltoarea nevoilor încă de tânăr. Dar cu arta lui, nu numai că înfruntă grijile vieții; ci își capătă cel mai fericit loc în istoria artei muzicale românești.
Cu energie viguroasă, cu fantezie bogată, dar mai cu seamaă. cu largă inimă, făcând nobila legătură între marii maeștrii ai vechimei muzicei noastre bisericești și prezent, apare în areopagul artei, ca toți eroii marilor evenimente istorice, la o epocă de criză, la o împrejurare decisivă pentru existența muzicei bisericești. În furia modernismului care înfrigurează de câtăva vreme toate manifestările neamului nostru, încălcându-se cele mai neprețuite comori ale trecutului bisericei noastre, se încearcă, în ultima decadă a veacului trecut, a se știrbi o esențială parte din tradiționala noastră muzică biserciească; se încearcă adică a se înlocui scrierea acestei muzici cu notațiunea liniară a sistemului occidental. Campania care reprezintă această idee era îngrijitoare și însuși Muzicescu era în fruntea ei. Găsește însă în Ștefanache un nebiruit protivnic. Cu convingerea neclintită că dacă s-ar aduce vre-o schimbare muzicei bisericești, schimbarea ar fi mormântul acestei muzici, el spulberă , cu argumente care nu pot fi respinse și taie cu arme ce nu se știrbesc, curagiul celor cari pretindeau că numita tendință este pentru uniformizarea scrierei muzicei – scrierea veche părându-li-se neaptă pentru concepțiuni mai înalte, – dovedind lumei întregi, că, atentând la existența scrierei muzicei bisericești este a atenta la însăși viața acestei muzici și arătând că, dacă – grosso modo – unele părți pot fi accesibile schimbărei, apoi s-ar ajunge ca în Rusia ori chiar ca în Transilvania.
Atacurile vrăjmașilor se repercutară atunci în ei înșiși, și operile lui Muzicescu, volume întregi, sunt condamnate a zace în negura uitărei.
Opera muzical bisericească a lui Ștefănache e prodigioasă și în deobște cunoscută. Nimic din ceea ce se cântă în biserică n-a scăpat marelui maestru. Toate genurile de muzică au fost tratate cu măiestrie de Ștefanache, neîntrecut compozitor; Catavasii, Slave, Heruvice, Axioane, polielee, etc. etc., dar mai ales Axioanele duminicale ale sale vor forma pururea cununa de nestimate a muzicei noastre bisericești.
Părăsește cele pământești cu un singur regret, că n’a terminat grandioasa sa operă, Marele Anastasimatar, înaintea căruia, în amurgul vieții sale, prin maestrul său condei își ardea ultimele licăriri din focul bogatului său dar.
Stilul lui Ștefănache e clasic, bisericesc, liniștit, duios și cu o pronunțată notă de românism, plin de acea pietate solemnă pe care o evoacă toate manifestările românești ale gloriosului nostru trecut.
Și acum când cu Ștefănache se stinse și fericita lui generație de cântăreți, umilit gândesc: Fi-vom în stare noi, cel puțin, pentru sfânta dreptate, să păstrăm ceea ce el ne-a lăsat cu atâtea sacrificii? Vom putea noi să învingem judecata la care ne expunem din cauza micimei și slăbiciunei noastre? Vom putea noi, prin munca ce datorim, să fim clasați, ca epocă – cel puțin de păstrare, dacă nu de promovare – a unei vechi și mândre tradiții dăscălești? …
Tainic pare că se deslușește din pomenirea lui: „Să-l urmăm!”
Te vom urma slăvite maiestre! cu toată căldura și entuziasmul nostru juvenil. Brazda ce ai tras în ogorul înțelenit al muzicei bisericești va fi pentru noi testamentul sacru pe care îl vom urma cu sfințenie în toată vieața. Nu vom da genelor noastre dormitare și picioarelor noastre odihnă până ce nu vom întrupa idealul ce ai urmărit toată vieața: înflorirea muzicei bisericești. Și conduși tainic de sufletul tău nobil ce planează pururea asupra noastră – nădăjduim că vom putea ajunge odată să zicem: ale tale dintru ale tale!…
Fie-ți memoria binecuvântată, fie-ți țărâna ușoară!”
Dintre lucrările sale, amintim: Manual de muzică bisericească coprinzînd Doksologiile originale după cele opt glasuri, axioanele duminekale, parte din Serviciul Divin al Sfinţilor Trei Ierarhi, Patronii Seminarului. Editor: Ştefan Popescu. Bucureşti, 1875
Panegiric la înmormântarea psaltului și profesorului Ștefanache Popescu (în Revista Cultura, nr. 10 pe anul I/1911, p. 34 -35 )