Sâmbătă, 1 aprilie, a avut loc la Universitarea Națională de Muzică din București prima ediție a Concursului Național de Muzică Psaltică pentru Seminariile și Liceele Ortodoxe din țară. Dacă la faza locală au fost selectate cele mai bune coruri psaltice din fiecare mitropolie, la faza națională s-a decis cel mai bun cor psaltic dintre cele cinci formații participante, și anume corurile seminariilor din București, Iași, Buzău, Craiova și Prislop.
Piesa obligatorie pentru toți participanții a fost Vrednică ești în plagalul glasului al II-lea de Protosinghelul Varlaam, o compoziție ce a ridicat probleme serioase atât în ceea ce privește execuția ornamentelor și a intervalelor, cât și frazarea în funcție de viziunea macroformală. La această piesă, participanții au ales pentru concurs piese în genul irmologic, stihiraric și papadic.
Juriul, prezidat de către conf. univ. dr. Achilefs Chaldaiakes (catedra de Muzicologie bizantină a Univ. de Stat Kapodistria, Atena) și având în componență profesori provenind de la diferite instituții teologice sau muzicale din țară, a decis în unanimitate de voturi ca premiul I să revină Seminarului de la Buzău (dirijor arhid. prof. Constantin Stoica), premiul al II-lea, pentru Seminarul de la Prislop (dirijor prof. Gabriela Hauși), iar al III-lea premiu, celui de la București (dirijor ierod. Nifon Constantin). Mențiunea I a revenit Seminarului de la Iași (dirijor prof. diac. Mihai Ursache) și mențiunea a II-a, Seminarului de la Craiova (dirijor prof. Victor Șapcă).
Surpriza ediției. Atât vocile impresionante și cât și entuziasmul tinerilor coriști au surprins pe toți membrii juriului. De altfel, experimentatul dirijor și interpret, conf. univ. dr. Achilefs Chaldaiakes, a mărturisit la final că și-ar dori ca studenții domniei sale să fi auzit nivelul prestațiilor din concurs.
Considerăm, însă, că elementul care a surprins cel puțin la fel de mult a fost prezența corului feminin al Seminarului de la Prislop între vocile masive, bărbătești ale celorlalte coruri. Am admirat omogenitatea, lejeritatea și ambitusul impresionant al tinerelor și emotivelor eleve, receptivitatea privind intențiile dirijoarei dar, în special, am admirat ornamentările unduite, care au conferit stil psaltic cântărilor. Binemeritatul premiu al II-lea pentru corul de la Prislop secondat de premiul I pentru „cel mai bun dirijor” (prof. Gabriela Hauși) vor constitui, cu siguranță, un impuls pentru revigorarea muzicii psaltice în Ardeal.
Ce se cuvine apreciat. Este de lăudat, în primul rând, înzestrarea vocală și nivelul la care s-au prezentat membrii tuturor corurilor participante. Complexitatea pieselor alese, formulele melodice extinse și solicitante, ambitusul larg sau abordarea unor glasuri precum aghia, varis sau cele cromatice au reprezentat provocări la care elevii seminariști, în ciuda vârstei încă firave, au răspuns cu mult profesionalism, sub bagheta dascălilor lor. Mai impresionează, de asemenea, nenumăratele ore de repetiții ce se ascund în spatele celor 20 de minute de pe scenă, efort determinat doar de imboldul dragostei pentru muzica psaltică.
Se cuvine, de asemenea, să elogiem viziunea repertorială a unor dirijori care nu s-au mulțumit doar să aleagă piese complexe, ci au urmărit în același timp caracterul lor clasic, vechimea și relevanța istorică a acestora. Sf. Ioan Cucuzel, Iacov Protopsaltul, Petru Lampadarie sunt doar câțiva din compozitorii aleși, personalități ale „clasicismului” componisticii bizantine, spre care s-ar cuveni să se direcționeze din nou strana românească.
Pe de altă parte, unele piese au fost adaptate în premieră în românește chiar de către dirijori (cum este cazul unui Canonului Teofaniei, aranjat de Georgios Konstantinou și adaptat de arhid. Constantin Stoica), ceea ce confirmă interesul pentru reîmprospătarea continuă a repertoriului de strană cu piese noi, dar clasice, tradiționale.
Sub aspect organizatoric, evenimentul s-a ridicat cu adevărat la nivelul oricărui concurs coral de talie internațională, prin grija organizatorilor cărora le exprimăm recunoștinta. Ediția din acest an nu doar a marcat un început promițător pentru un eveniment de marcă, dar a ridicat cu mult nivelul expectanțelor pentru orice alte inițiative asemănătoare. Trebuie să mărturisim, cu această ocazie, nevoia acută de a organiza mai multe evenimente de acest gen care să afirme profunzimea și complexitatea artei psaltice, ca tezaur al culturii mari a Bizanțului și ca expresie a rugăciunii Sfinților Părinți.
Ce se cuvine perfecționat. Considerăm că, pe lângă latura jurnalistică al prezentului material, se pot în același timp preciza anumite aspecte observate în prestațiile corurilor participante, aspecte care ar putea fi ajustate, în cazul în care se va crede de cuviință.
În primul rând, trebuie precizat faptul că muzica psaltică trebuie să rămână mai întâi de toate, rugăciune, chiar și pe scenă. Interpretarea ei nu trebuie să sufere modificări, chiar dacă trecem din contextul liturgic în cel concertant. Motive precum entuziasmul și emoțiile de pe scenă sau grija pentru detalii tehnice nu trebuie să afecteze interpretarea autentică, adică cea de la strană. Cu toții știm că ideea de „concert psaltic” reprezintă, în sine, un hibrid, un compromis, o rupere din start a melosului de energia harică a slujbei; astfel, orice încercare de animare a cântării prin extrovertire, prin forță, prin gestică dirijorală amplă, prin contraste dinamice sau de tempo (rallentando/accelerando, piano/forte etc.) nu vor putea vreodată să compenseze, în interpretare, lipsa acestei forțe necreate și lăuntrice a slujbei. De asemenea, unul din elemente ce pot denatura din start caracterul unei piese psaltice este schimbarea tempo-ului de la slujbă cu unul „adaptat” concertului.
Un aspect la fel de important este nevoia de a audia psalți de referință pentru a putea reda cât mai firesc intervalele scărilor (fenomen ce implică relația dinamică dintre treptele fixe și mobile și modul de execuție a atracțiilor). Să nu uităm să melosul trebuie să scoată în evidență ethosul glasului, ethosul thesisurilor și ethosul ritmului. Dintre acestea trei, primul stă în strânsă legătură directă cu execuția corectă a intervalelor. Așa cum spune și Anton Pann, muzicianul iscusit este acela care are capacitatea de a activa aceste ethosuri cu vocea sa, reușind prin aceasta să stârnească („să ațâțe” spune Anton Pann) în inimile ascultătorilor diferitele stări (de rugăciune, tresăltare, bucurie, luminare, tânguire etc.)
Dacă dorim să vedem cu toată seriozitatea importanța „(re)educării urechii” elevului seminarist cu intervale netemperate, atunci trebuie ca dascălii, alături de elevii-ucenici aleși să practice cât mai multă muzică psaltică la strană (nu doar Liturghia, ci și celelalte slujbe, de la cele mai simple până la privegheri) și să facă audiții cu genuri muzicale netemperate (de exemplu, folclor autentic, după modelul Școlii de muzică psaltică a lui Simon Karas). Altfel, vom continua să cântăm o muzică psaltică având intervale temperate și lesne de armonizat la două sau trei voci egale.
Notația psaltică, în general, reprezintă un sistem stenografic mnemotehnic (de aducere aminte, de ghidare) și, în niciun caz, unul exhaustiv. Prin urmare, ea trebuie să rămână o „aducere aminte” a modului cum interpreta „dascălul meu” acea cântare, reperul rămânând dascălul care dă viață partiturii și nu partitura. E drept că notația hrisantică (mult mai analitică decât cea mediobizantină) poate permite mai ușor alunecarea de la conceptul de thesis (formulă melodică) la conceptul de notă (ca element abstract). De aceea, se întâmplă de multe ori să „vânăm” note, gorgoane și trigorgoane, în loc să vedem thesis-urile din spatele acestora (compoziţiile mai noi au renunţat, din păcate, la aspectul formulaic, motiv pentru se cuvine multă atenţie în alegerea repertoriului). Dacă tratăm partitura doar ca pe un ghid și propunere, putem „activa” din ecourile minții (vezi Alexander Khalil, Echoes of Constantinople) modurile în care executa dascălul nostru acel thesis. Citirea notelor pe o partitură va rămâne tot timpul o execuție, NU și o interpretare. Trebuie să ne schimbăm radical metoda de învățare a muzicii psaltice: mai întâi ascult (chiar și ani la rând) pe dascălul meu, până când învăț automat, fără efort thesis-urile, ca să pot ști mai târziu cum să interpretez, să decodific stenografiile. Mai întâi practica și mult mai târziu notele. Această metodă a uceniciei (pe care actualul Protopsalt de Constantinopol, domnul Neochoritis o pune în aplicare cu mult succes) presupune două aspecte dispărute din strana noastră: a) creșterea copiilor de mici pe lângă protopsaltul (dascălul) bisericii și b) investirea de imagine în „instituția psaltului”, astfel încât elevii seminariști să nu ajungă la vârsta fragedă de 18 – 20 de ani să fie numiți „dascăli”, ci să poată să adune 15 – 20 de ani de ucenicie (pornind de mici) pe lângă un adevărat dascăl, cu etate și experiență (nu doar muzicală, ci și liturgică și mai ales duhovnicească). Orice reînnodare a tradiției pierdute (începând cu Al. I. Cuza) poate și trebuie să aibă un început.
Adrian Sîrbu