„Muzica noastră bisericească executată după cerinţele bunului simţ, după prescripţia canoanelor şi după vechea tradiţie creştină, place. Am zis după cerinţele bunului simţ, spre distincție de muzica aceea, care nefiind bine executată, nu concetuează-n sine acel „ce” religios, care să-ţi misce inima, să-ţi înduplece voia şi să te hotărască la lucruri înalte.
Muzica orientală o auzim cântându-se în toate bisericile noastre; dar, nu e aşa, că iubim mai mult pe unele, decât pe altele? Nu spunem noi de multe ori, că ne ducem cutare la biserică, fiindcă acolo e un cântăreţ bun? Da! Faptul că e adevărat şi nimeni nu-l poate tăgădui.
La Capela română din Paris mai cu seamă, am avut prilejul să mă conving de importanța muzicii bisericeşti şi de impresia ce face asupra celui ce o aude pentru întâia oară. Voi căuta să redau, pe cât mi-aduc aminte, convorbirea avută cu un străin, în această privinţă:
„Aud pentru întâia oară această muzică – îmi spunea un canonic de la Biserica Notre-Dame de Paris – şi mă duce gândul înapoi cu 1800 de ani. Parcă văd, strecurându-se tiptil, prin peşterile întunecoase ale Romei, mulţimea plebeilor şi cavalerilor, a servilor şi a patricienilor, toţi confundaţi într-un socialism ideal de dragoste şi dărnicie comună, grăbindu-se să asculte predica vreunui apostol şi cântând cu toții lui Dumnezeu, în un ison, imne de slavă şi de laudă. Văd pe această mulţime a creştinilor, care cu înflăcărare şi bucurie îşi ia rămas bun de la vremea, care sfârşeşte aici pe pământ, pentru ca să treacă în veşnicia, care începe dincolo. Pretutindeni rugăciuni şi cântece: la bucurie, ca şi la întristare; la moarte, ca şi la vieață. Ceasuri şi zile întregi par cât o clipă pentru aceşti creştini, al căror ideal este unirea cât mai grabnică cu Mântuitorul şi a căror vieață pământească nu este decât un mijloc pentru dobândirea vieţii de dincolo”. „O aşa frumoasă impresie mi-au făcut cele văzute şi auzite la Capela Domniei-Voastre.
„Sunteți nişte credincioşi neîntrecuţi ai veacurilor apostolice; sunteţi însăşi tradiţia creştină, păstrată neştirbit în rugăciuni, în ritual şi în aceste cântece duioase, pe cari de atâtea ori le-am admirat. Un singur lucru vă rămâne de făcut: „uniţi cu această muzică evlavia primilor creştini, însuşiţi-vă credinţa activă-lucrătoare a acestora, şi-atunci veţi atinge desăvârşirea”. Cuvintele canonicului îmi sună şi acum în urechi şi nu pot trece repede peste aprecierile unora şi convingerile altora. Dacă streinii sunt entusiasmați de muzica noastră bisericească, natural, de cea bine executată, nu tot astfel stă lucrul cu mulţi din compatrioţii noştri. Aceştia o dispreţuiesc făţiş – cu tot clasicismul ei, şi iubesc muzica religioasă modernă, care, deşi frumoasă, are defectele sale, Ea mişcă, produce emoţii şi senzaţii acustice, dar nu-şi înduplecă voia şi nu te hotărăşte; nu are minuțiositatea muzicei orientale şi nu poate reda exact ideia religioasă şi sentimentul profund de pietate.
Că muzica veche bisericească place celui ce o ascultă, m-am putut convinge pe deplin în timpul slujbei mele ca diacon al capelei române din Paris. Unii veniau la începutul Utrenii şi stau până la începutul Sf. Liturghii, iar alţii veneau în timpul Liturghii. Se-nţelege de sine, cei dintâi erau streini, iar cei d-aldoilea români. Unii, căutând noi orizonturi de recreare spirituală, veneau să asculte muzica bisericească de la Utrenie, iar alţii – cu sau fără intenţie – veneau să asculte muzica religioasă modernă de la Liturghie.
Cu mici excepţii, capela din Paris s-a prezentat totdeauna bine din punctul de vedere al executării muzicei bisericeşti; şi ar fi de dorit ca tot personalul să fie recrutat cu multă chibzuire, căci trebuie să ţinem seama că ne ascultă nu numai compatrioţii, dar şi streinii.
Dacă am auzit părerea unui cleric francez despre frumuseţile muzicei orientale, să auzim acum pe un altul făcând critică acestei muzici: „Am fost la biserica greacă, îmi spunea un profesor de la Colegiul Charle-Magne, dar drept să-ţi spun, am ieşit scandalizat de cele ce am auzit! Un singur om cânta o melodie atât de tărăgănată, încât eu, instinctiv, am început să mă plimb – mă bolnăvisem de plictiseală. După puţin timp același cântăreţ trece bursc la altă melodie şi pe un tact de mare galop îşi cântă muzica sa nasală bătând tactul deodată cu piciorul, cu mâinile şi capul, făcând din gât nişte ciudate nodături de voce, tocmai ca ţăranii din Tirol, şi de multe ori pierzându-se într-o visărie caracteristică popoarelor orientale. De frică am ieșit afară; auzii aceeași muzică şi la Dv., dar mi-a plăcut, deşi o muzică prea paşnică. Se vede că…
– Noi suntem români şi ceilalţi greci, am adăogat eu.
– În tot cazul, şi unii şi alţii trebue să trăiţi mult, reluă francezul spiritual, şi să atingeţi vârsta de 80 de ani.
– La noi nu moare nimeni înainte de 100 ani, îi răspunsei eu, de oarece ştim să unim liniştea cu furia, aşa că niciodată nu ne putem bolnăvi nici de plictiseală şi nici de frică!
Ne-am strâns mâna prieteneşte, însă mi-au rămas întipărite în minte justele observaţiuni ale francezului.
Muzica veche bisericească este neîntrecută în frumuseţe, însă depinde neapărat de talentul celui ce o execută. Strigările necuviincioase, răcnirea la cântare şi ţinuta nepotrivită, nu numai că nu sunt frumoase, ci sunt chiar oprite de canonul 75 al Sinodului al VI-lea ecumenic.
De aceea, conchizând, atrag luare aminte cântăreţilor de profesiune să fie cu băgare de seamă asupra executării muzicei bisericeşti. Să nu strige, să aibă corpul într-o atitudine cuviincioasă, să pronunţe cuvintele clar şi sonor şi însăşi să fie pătrunşi de evlavie. Defectele să le lăsăm pe seama diletanţilor cari abundă biserica noastră, căci iată cum ne judecă streinii.
Ierodiaconul Calinic Șerboianu.”
în rev. Cultura, nr. 3/1911, p. 53-56.
Acest articol face parte din seria de articole „Revista Cultura”, unde dorim să postăm cele mai interesante materiale care au fost publicate de către colectivul redacțional condus de către profesorul Ion Popescu-Pasărea, încă din anul 1911.