S-au încheiat cele cinci zile de Festival-Masterclass internațional de cânt bizantin… Masterclass-ul în sine, însă, nu s-a sfârșit. Aș spune că abia a început – că întâlnirea sau reîntâlnirea cu domnul Panagiotis Neochoritis a fost momentul de incipit roditor. Punând – temporar – în paranteză dorința sa de a nu-i aduce laude și de a nu-l cita, nu pot să nu remarc faptul că pe parcursul evenimentului, diminețile și serile cu domnul Neochoritis au fost precum conferințele sau convorbirile cu un mare duhovnic, de la care am primit nu doar răspunsuri din domeniul muzicii psaltice ci mai ales lecții de viață și de trăire ortodoxă în biserică, în familie, sau în societate. De la asumarea paternității și a maternității ca jertfă pentru copii până la atenția nanometrică la microtonuri și la direcțiile diferite în care ele pot mișca sufletul, învățămintele domnului Neochirits – din postura de dascăl și de creștin responsabil – au fost precum semințele bune.
Dar nu intenționez ca acest text să fie un mini Laudatio la adresa domnului Neochoritis. Și ceilalți invitați care au ținut cursuri sau workshop-uri (conf. dr. Maria Alexandru, prof. dr. Nicolae Gheorghiță, conf. dr. Irina Zamfira Dănilă, monahul cercetător paleograf Filotheu Bălan, psaltul Antonios Aetopoulos, soprana Mihaela Grăjdeanu, echipa de paleogrrafie muzicală de la Universitatea Aristotel din Salonic, corul Floralia), precum și prep. drd. Adrian Sîrbu (director artistic, îndrumător al ansamblului psaltic al participanților și interpret pentru limba greacă) au făcut ca Masterclass-ul de anul acesta să fie un eveniment academic, muzical și spiritual de mare clasă, al cărui succes nu ar fi fost posibil fără devotamentul și profesionalismul domnului Ștefan Mihalcea, coordonatorul echipei de lucru.
Ca și anul trecut, am retrăit senzația ieșirii din timp, și a depășirii cu ușurință a limitelor fizice. Din sete de cuvânt ziditor și de melos lucrător, aproximativ 160 de oameni, zi de zi și seară de seară, am stat cu sufletul – pâlnie, încercând să conștientizăm, să învățăm, și – ceea ce e totdeauna mai greu – să ne dezvățăm de prea multă siguranță în interpretare, de autosuficiență, de detalii tehnice care pot, lesne, să ne îndepărteze de duhul simplității și al rugăciunii smerite transpuse în cântare.
În pauze sau la sfârșitul zilei, am mers uneori în spatele unor „copii” frumoși. Fără să vreau, i-am auzit cum își puneau întrebări, încercând, prin conversație, să se asigure că au înțeles bine „lecția.” Am văzut astfel cum … semințele încep să încolțească. Depinde doar de noi dacă vom ști să ne facem ogor roditor sau dacă vom rămâne locul de lângă drum, pământul stâncos sau cu spini…
Sorina Chiper
PR – Asociația Culturală Byzantion
photo by Silviu Cluci
