Alegerea și pregătirea unei partituri psaltice nu trebuie făcute la întâmplare, ci trebuie să țină cont de câteva reguli de bază.
Propunem, așadar, prezentarea principalelor etape:
Etapa I – alegerea repertoriului. Dirijorul grupului psaltic trebuie să aleagă piesa în funcție de scopul pentru care aceasta va fi interpretată. Astfel, repertoriul poate fi ales a) pentru slujbe sau b) pentru concert.
I.a. Pentru slujbe, există patru niveluri de repertoriu liturgic:
– săptămânal;
– al Învierii (sâmbătă seara,duminică dimineață);
– al praznicilor mari (dar și al unor sfinți locali mai importanți);
– slujba de hram.
În funcție de aceste categorii, există deseori diferențieri în ceea ce privește tempoul și tactul cântărilor, nivelul de fast în citirea ecfonetică și implicit, durata slujbelor.
I.b. Pentru repertoriul de concert, alegerea pieselor se poate face în funcție de mai multe aspecte:
- nivelul de pregătire a membrilor (citirea notației psaltice, posibilitățile vocale, de ornamentare, de ambitus etc.). De exemplu, dirijorul va evita alegerea unei cântări scrise analitic pentru notiști începători sau a unor glasuri heptafonice pentru coriști cu ambitus redus.
- tematica aleasă;
- mesajul concertului;
- nivelul de percepție a auditoriului;
- asigurarea diversității de glasuri, de genuri compoziționale, de specii de cântări, de tacturi, de tempouri, de perioade/regiuni/școli în istoria componisticii bizantine etc.;
- asigurarea alternanței cor – soliști.
Etapa a II-a – pregătirea partiturii. După alegerea unei cântări, ținând cont de toate aspectele menționate mai sus și înaintea ca partitura să fie prezentată coriștilor, dirijorul trebuie să urmeze câțiva pași importanți:
Primul pas prespune verificarea corectitudinii melodiei și a ortografiei notației;
Pasul al II-lea presupune notarea isoanelor, a barelor de măsură și a eventualelor atracții. Se vor folosi atracții cu rol de amintire/precauție, fără ca ele să fie mai importante decât exemplificările dirijorului pentru execuția melosului (de exemplu, dacă dirijorul observă că notarea lui Di ifes în glasul I determină o execuție exagerată a ifesului, fie va renunța la notarea notației, fie va insista prin exemplu personal de cântare).
Notarea isoanelor presupune că dirijorul cunoaște la nivelul modal forma cântării și la nivel micro-structural tesisurile, cărui glas aparține fiecare din ele. (Atenție: pe aceeași treaptă putem construi mai multe glasuri sau ramuri ale aceluiași glas,etc. De asemenea, de pe aceeași treaptă și în aceeași scară putem avea tesisuri aparținând unor glasuri diferite. Exemplu: de pe treapta Pa putem avea glasurile I, plagalul glasului I, plagalul glasului I trifonon, tetrafonon, pentafonon, heptafonon, aghia stihiraric, naos etc.).
Pasul al III-lea vizează notarea analizelor (consemnarea modului de execuție/ornamentare a unui semn consonantic/motiv melodic/thesis). Cele mai multe analize se vor arăta în timpul cântării prin hironomie. Ornamentarea reprezintă un fenomen dinamic, flexibil, subiectiv și de aceea notarea analizelor poate reduce din această dinamicitate a tradiției orale și a variantelor interpretative. Cu toate acestea, dirijorul poate hotărâ ca unele pasaje să se fixeze printr-o consecventă și definitivă execuție (pentru un anumit concert, de exemplu). Doar în aceste cazuri se vor nota execuțiile dorite.
Analizele se pot nota simplu și foarte eficient cu ajutorul semnelor din notația mediobizantină propuse de către marele teoretician grec Simon Karas spre reutilizare (oxia, isaki, piasma, tsakisma, tromikon, strepton, lighisma, paraklitiki), dar și sub forma scrierii analitice, cu ajutorul semnelor clasice ale notației hrisantice. Utilizarea semnelor lui Simon Karas au drept scop simplificarea la nivelul vizual a analizelor dar ea presupune implicit și cunoașterea temeinică a acestora de către toți coriștii.
Ultimul pas și cel mai important presupune memorarea integrală a cântării de către dirijor, pentru ca acesta să apeleze cât mai puțin la partitură în timpul repetiției.
de Adrian SÎRBU